Astăzi, m-a tras curentul. De două ori. Prima dată mi-am promis că nu mă mai expun.
Mi-am amintit de primăvara lui 2021, când, într-o manieră asemănătoare de vitejie și de lipsă de reacție la ceva ce mă afecta profund, mă plimbam prin parcul central din orașul meu ca și cum rafalele de vânt erau raze de soare blânde, ca și cum compania chiar era atât de plăcută încât să merite să-mi ascund adevărata stare de disconfort (ce eroare de gândire!), ca și cum sensibilitatea mea nu ar fi existat, ci ar fi existat doar o fată neînfricată de 23 de ani, la vremea aceea. Adevărul era că resimțeam vântul cum îmi perforează timpanul deja afectat de otita pe care o duceam, auzul mi se înfunda mai tare cu fiecare arteră pe care mă forțam să înaintez către inima parcului, și nu către ieșire, compania era plăcută, dar nu era pentru mine, iar sensibilitatea mea exista și îmi comunica, de data aceasta, luându-mi auzul aproape de tot, în săptămânile ce au urmat. Atunci mi-am promis că nu mă mai expun.
La trei primăveri distanță, un grad mai mare de conștientizare și o dorință ceva mai mare de (auto)protecție, mă aflu într-o sală de conferințe, la etajul cinci al unui hotel din orașul natal, în cadrul unui curs extrem de util la care am avut plăcerea și șansa să iau parte. Mi-a fost greu să îmi recunosc că, într-o sală cu peste 30 de participanți, puteam fi singura care resimțea foarte intens curentul care se crea între cele două (sau chiar trei) uși deschise în același timp, cu o sinuzită în recuperare și o tuse care abia mă părăsea. Cu atât mai mult cu cât îmi vin în minte argumente (unul dintre ele fiind al unui medic) care susțin inexistența acestui curent, care afirmă că mai degrabă fenomenul este o găselniță de-a românilor. Și pot înțelege (sau măcar intui) mecanismul prin care sistemul imunitar este slăbit de anumiți factori externi (în cazul de față, frigul), iar corpul devine mai expus la virusuri și bacterii, „lovind”, în consecință, în punctele tale cele mai sensibile. Dar, pentru mine, curentul a fost mereu curent și mereu a produs consecințe – în ciuda teoriei expunerii, fiindcă mică fiind, colindam străzile și coridoarele casei în tălpile goale, stăteam cât era vara de lungă cu mâinile-n nămol și cu razele soarelui prinse-n păr – armură.
Mă deconectam tot mai mult de ce se discuta în sală. De ce aveam, oare, și de data aceasta, nevoie de argumente mai presus de argumentul pe care mi-l comunica corpul fără a avea nevoie de justificări? Realitatea era că nu se simte bine. Apoi a venit mintea, să-l reducă la tăcere vreo douăzeci și ceva de minute, până la pauză, când (din fericire) a comunicat dorința de a închide măcar o ușă restul cursului. Și așa s-a întâmplat. Ușa s-a închis după pauză, iar informația a început să curgă din nou în mine și din mine, prin mână, într-o agendă. M-am recuplat.
Nu are rost să vă mai povestesc în detaliu despre cum, câteva ore mai târziu, mi-am mai luat o porție de curent într-un drum cu mașina în care, în calitate de pasager, am ales să-i răspund șoferului că nu mă deranjează două geamuri deschise – din aceleași motive transpuse în alt context. Era mai ușor decât să aleg să-mi recunosc vulnerabilitatea. Pe măsură ce parcurgeam drumul către destinație, îmi dădeam seama (prin opoziție) ce bine este să îți permiți să fii autentic în ciuda a tot ceea ce nu ești, sau în ciuda a tot ceea ce ești și de multe ori ți-ai fi dorit să nu fii. Sensibil. Plângăcios. Furios. Fricos. Neputincios. Zgomotos. Liniștit. Puternic. Leneș. Nehotărât. Căpos. Iubitor. Respingător. Problematic. Mic. Mare. Cocoșat. Înțepat. Peste tot. Nicăieri de găsit. În tine. În afara ta.
Și o mulțime de alte exemple, care se duc în urmă, până la vremurile în care începeam să folosim limbajul și înainte de asta, când am decis (am înțeles) că este greșit să fim într-un fel și preferabil în altul.
Ce putem înțelege acum, liniștind mintea și ascultând corpul, este că nu trebuia să fim nimic altceva decât ceea ce suntem.
„Îmi pare rău, nu sunt confortabilă cu asta.”
„Mă scuzați, nu știu dacă mai deranjează pe cineva, dar voi închide ușa aceea – este curent.”
„Îmi pare rău, nu mă simt cel mai bine în acest moment. O putem lăsa pe altădată?”
……
Lăsând să se exprime ceea-ce-nu-este-de-dorit, ceea-ce-nu-este-de-dorit își face datoria și apoi ne părăsește, mulțumit că l-am privit, până data viitoare. Care este datoria lui? Să ne apere, să ne liniștească, să ne mențină sănătoși, să ne întoarcă la noi când ne-am îndepărtat. Pe data viitoare!
