Pentru mine, alegerea pe care o avem de făcut în perioada aceasta este mai mult decât despre alegeri electorale.
Este despre discursul interior al fiecărui om. Este despre relația dintre noi și ceilalți. Despre cum ne raportăm la cei care au convingeri diferite de ale noastre. Despre cât de greu este să te dezici de criticul care sălășluiește în fiecare dintre noi și să poți intra într-un dialog în care să îl vezi, să îl auzi și să poți rezona cu un altul care nu îți împărtășește viziunea. Despre permanenta luptă de a nu te poziționa superior lui.
#șieu sunt de vină.
Nu doar domnul Iohannis a tăcut în ultimii ani. Am tăcut mulți, atunci când poate ar fi trebuit să dialogăm. Cu cine? Cu cel de lângă noi, care poate fi oricine.
Pot fi bunicii noștri, care fac apologia trecutului, fiindcă trăiesc într-o lume în care nu se mai regăsesc. În care văd că violatori și hoți nu sunt trași la răspundere penală, că justiția șchioapătă, că ne purtăm tot mai rău unii cu alții. Că ne întoarcem spatele unii altora. Pentru că doar asta văd la televizor. La televizorul la care aleg să se uite, pentru că ei nu știu ceea ce știm noi – că posturile TV slujesc interesele unui partid sau altuia. Și dacă știu, tot mai bine e „ca ei”. Acolo este adevărul.
Poate ar trebui să le vorbim despre cazuri în care violatori și hoți răspund pentru faptele lor ilicite. Poate ar trebui să scoatem în față oameni de valoare ai societății, care se găsesc printre noi și pe care îi întâlnim zilnic. Poate ar trebui să ne purtăm și mai frumos cu ei, pentru a le arăta că lumea nu e tot mai rea. Să ne întoarcem mai des către ei, pentru a vedea că nu toți le întorc spatele, începând de la familie și terminând cu clasa politică.
Dar, mai presus de toate, poate că ar trebui să le ascultăm temerile și grijile, să se simtă auziți de noi, cei din casele și curțile lor, pentru a nu se ajunge ca o dată la câțiva ani să existe pericolul de a fi vrăjiți de cineva care le spune ceea ce tânjesc să audă, ceea ce nu au mai auzit de la nimeni (de câteva zeci de ani) – te văd, te aud.
Cu toate că poate părea fără legătură ceea ce urmează să povestesc, acum câteva luni am avut nevoie de un RMN. Fiind o procedură pe care o făcusem o singură dată în trecut și care mă lăsase cu un sentiment de teamă, m-am programat la o altă clinică, despre care știam că era cel puțin dotată cu căști cu muzică, iar zgomotul aparatului ar fi trebuit să fie parțial acoperit. Pentru a mă programa, am fost direct în clinică. Nu numai că doamnele de la recepție mi-au înțeles temerile, dar m-au și invitat în camera de observare (a asistenților), pentru a vedea cum decurge un RMN. În ziua examinării, aceleași domnișoare asistente s-au asigurat că mă simt confortabil cu spațiul îngust, cu poziția în care mă aflu, mi-au învederat că pot folosi oricând butonul de panică, dar, mai ales, mi-au spus: „Vă vedem, vă auzim.”
Am început examinarea sub liniștea lui „Vă vedem, vă auzim.” și vă mărturisesc că nici nu știu când au trecut cele aproape 45 de minute.
Vă gândiți cum trec, zi după zi, minutele din viețile bunicilor noștri care își petrec majoritatea timpului între patru pereți și, dacă sunt norocoși, au chiar și o curte în care să se plimbe? Și dacă sunt și mai norocoși, încă își impart viața cu cu cineva? Cu ce răspunsuri îi întâmpinăm pe aceștia, când „iar încep” cu povești pe care le știm aproape pe din afară?
Neuroștiința ne relevă cum „calea bătătorită” (căile sinaptice deja existente) este și calea preferată de creierul nostru, pentru că este cea mai rapidă. Această capacitate a creierului poartă numele de neuroplasticitate. Creierul nu distinge între bine sau rău; dacă el este obișnuit cu un anumit discurs interior, el va repeta acel discurs. Știu că este greu să intri mereu în dezbateri cu o persoană care pare că o „ține pe a lui”. Dar, când simțim că dialogul este sau devine redundant, putem face ceva ce nu am făcut până atunci – să punem mâna pe umărul acelei persoane și să îi spunem că o înțelegem. Să îmbrățișăm acea persoană. Pare ciudat să ne îmbrățișăm bunicii pe care nu i-am mai îmbrățișat din copilărie, dar știți cum se schimbă dinamica dialogului din momentul în care faceți asta? Încercați. Și apoi încercați din nou. Și vedeți cum vi se schimbă și vouă discursul interior față de aceia pe care, câteva secunde mai devreme, îi judecați.
„Bunicii noștri” nu sunt doar bunicii. Ei sunt și verișori sau verișoare. Unchi și mătuși. Părinți. Colegi de serviciu.
…
Ne aflăm într-o perioadă încărcată, în care ne vine să ne retragem în bulele noastre – și pe bună dreptate. Expuși la „prea mult” din ceea ce o parte sau alta promovează, te simți ca aruncat în arena leilor. Vrei să te retragi undeva unde este confortabil, unde toată lumea vorbește pe limba ta. Dar faci asta azi, faci asta mâine, iar o dată la 4 sau la 5 ani ești nevoit să te întorci cu fața către celălalt, fiindcă altă opțiune nu există. Nu există a te rupe de cel de lângă tine, fără consecințe. Iar consecințele acestei rupturi milimetrice de zi cu zi au dus la falii adânci între noi.
Contrar ideii cum că este o opțiune, la nivel de individ sau la nivel de națiune, să întoarcem spatele lumii și să ne autoizolăm, timpul, respectiv istoria ne demonstrează că nu este o opțiune. Ignoranța nu face ca realitatea pe care o negăm, față de care încercăm să ne menținem neutri, să dispară. „Problema lor” devine mai curând „problema noastră”.
Este momentul să ne întoarcem cu fața la aceia care gândesc diferit de noi. În cazul meu și al celor din jurul meu, de care am preferat să mă înconjor, este vorba despre a ne întoarce fața către aceia care pot considera că valorile pro-europene nu sunt pentru ei. Că educația sexuală în școli este un pericol, că LGBTQ le va „fura copiii”, într-un fel sau altul. Că pandemia de COVID a fost inventată. Că este de preferat să rămânem pasivi la războaiele vecine și care nu înțeleg de ce am oferi vreun sprijin altor națiuni. Care consideră că un președinte nu este de dorit pe seama motivelor ce țin de viața privată, precum supoziția de a „nu fi fost în stare să își crească propriul copil”. Care, lucrând în străinătate datorită beneficiilor UE, își pot încredința votul unui om care e împotriva valorilor UE.
Știu, provocarea cea mai mare este să faci față tentației de a nu judeca. Contradicțiile. Ironia. Pădurea pe care unii nu o văd din cauza copacilor. Unde mai pui și frustrarea, dezamăgirea proprie. Dar una dintre cele două părți trebuie să se dea un pas în spate și să privească lucrurile pentru ceea ce sunt.
Am apreciat inițiativa lui Cristian Dascălu, Youtuber și creator de conținut, de a lua contact cu oamenii nemulțumiți de oferta electorală din acest an, care și-au îndreptat votul către un candidat care și-a făcut campanie pe TikTok. Acesta a făcut un apel public către comunitatea sa din online pentru a îl ajuta cu materiale informative privind activitatea care a adus succesul fulminant al domnului Georgescu. Apoi, a studiat materialele și a revenit cu o perspectivă proprie, dintr-o poziție echilibrată, deloc răzbunătoare sau defăimătoare față de electoratul lui C.G.. Un veritabil „Vă văd, vă înțeleg.”.
Ceea ce cred eu că ar trebui să facem cu toții, inclusiv (și mai ales) clasa politică actuală este să învețe din lecția trecutului recent și din lecțiile trecutului îndepărtat.
În calitate de cetățeni, în rolurile noastre din familie, de la locul de muncă, din societate, ar trebui să fim mai deschiși la dialog, curioși față de proprii declanșatori emoționali și față de ai celorlalți. Ar trebui să fim prezenți – în relația dintre noi. În dialoguri în care ne face plăcere să fim, în dialoguri care ne provoacă, iar, când este cazul, să ne retragem, trasând limitele sănătoase despre care ni se tot vorbește și pe care, încetul cu încetul, le vom stăpâni. În războiul informațional, mai ales, este de datoria noastră încă un lucru – să ne informăm cât mai bine și din surse sigure (cărți, tratate, articole de specialitate, persoane din domeniu, istorie, Internet – folosit responsabil). Să dăm mai departe aceste informații, să fim participanți activi în conversațiile pe care le purtăm. Să ascultăm, să dăm dreptate și să aducem contraargumente. Pentru asta, este important ca noi înșine să stăpânim foarte bine informația. Că suntem codași la educație, nu este nimic nou. Că putem schimba asta, ține doar de noi. De fiecare.
Clasa politică, care încă mai poate schimba ceva în ecuația alegerilor ce bat la ușă, dar și în anii ce urmează, ar trebui să se întoarcă la oameni – fiindcă prea le-a întors spatele, iar ei și-au găsit un salvator. Despre triunghiul abuzator-victimă-salvator vom vorbi cu altă ocazie. 🙂 Până atunci, să ne deschidem mintea. Apoi să votăm. Unde clasa politică nu vede și nu aude cetățenii pe care îi reprezintă, vor fi indivizi apăruți (la prima vedere) peste noapte, care vor profita și vor promite. Și, de partea cealaltă, vor fi oameni care au fost prea des ignorați, care se vor regăsi în povestea rostită întâia dată pe limba lor.
Haideți să ne întoarcem unii către ceilalți.
