E cald. Cândva, obișnuiai să nu simți când cald devenea prea cald și rămâneai, cu jacheta de primăvară, cu paltonul de iarnă și cu hanoracul de toamnă pe tine, chiar dacă vara îți pulsa în vene. Transpirai înăuntru, transpirai în afară, transpirai pe visurile tale și pe sufletele celor dragi. Nu înțelegeai de ce în jur lumea se dezbrăca, de la un anotimp la altul, de haine, dar trăiai prin toți porii sentimentul de disconfort care însoțește, ca un prieten loial, lipsa conștientizării că se poate și altfel.
*Schimb relatarea la persoana I singular*
E cald. Acum două seri, în aceeași seară în care Aurora Boreală își făcea rara și grandioasa apariție pe plaiuri mioritice, dar eu o ratam, descopeream un cont de Instagram al unei femei care în toamna anului 2023 era diagnosticată cu cancer de sân, la numai treizeci și patru de ani. Astfel de povești mereu mă atrag prin forța pe care oamenii o descoperă în interiorul lor, puși fiind în fața marilor provocări ale vieții – boală, despărțire, moarte.
Când eram mică, într-una dintre plimbările noastre cu mașina, am întrebat-o pe mama mea „Dar în afară de boală și de moarte, ce e atât de greu la viață?”. Viața are un mod *introdu adjectiv* de a-ți răspunde la întrebările pe care i le adresezi. De fapt, ele constituie baza a ceea ce urmează să trăiesti pe parcursul vieții tale. Am întrebat mama – viața – ce este atât de greu la viață. Până astăzi, tot îl descopăr, în mine și în jur. Am întrebat viața „Care este rostul meu pe lume?”. Și viața mi-a scos în față provocări care să mă treacă prin greul schimbării, pentru a ajunge la darul descoperirii. Am întrebat-o, undeva după terminarea facultății, „Cine sunt eu?” și încă îmi oferă răspunsuri care nu îmi plac, finaluri pe care eu le priveam drept începuturi, nemulțumiri când așteptam bucurii și o oglindă în care să privesc toate acestea.
În desfășurătorul evenimentelor din viața doamnei pe care ce tocmai o descoperisem pe Instagram, m-am dus până la debutul bolii sale. Poate trebuia să mă duc puțin mai în urmă, pentru a vedea cum privea viața înainte de toate acestea. Dar m-am dus acolo unde am simțit în seara în care Aurora Boreală își făcea apariția și i-am citit toate postările, odată cu toate descoperirile despre sine și ceilalți pe care numai un diagnostic dur te poate face să le ai. Un diagnostic și prima interpretare a rezultatelor analizelor, un diagnostic și prima dată când pământul îți fuge de sub picioare, un diagnostic și prima tunsoare scurtă, un diagnostic și prima tunsoare la zero. Un diagnostic și tratamentul ce uneori pare că îți ia din viață în loc să ți-o redea, un diagnostic și o dublă mastectomie.
Dar ce am mai văzut în toate acestea, dincolo de modul visceral în care am resimțit lucrurile în calitate de cititor și le resimt și pe măsură ce le scriu, este un diagnositc și prima speranță. Un diagnostic și prima dată când provocările zilnice îți par mici. Un diagnostic și prima dată când iei în calcul că poți fi frumoasă și altfel decât toată viața ai crezut. Un diagnostic și acceptarea realității așa cum este, nu așa cum crezi că ar trebui să fie. Un diagnostic și bucuria zilelor simple, care arată aparent la fel, în care ești înconjurat de cei dragi. Un diagnositc și o eliberare.
Desigur, în realitate lucrurile nu se termină aici. Sunt eliberări pe care le trăim și în urma cărora provocările continuă să apară, în ciuda faptului că „suntem oameni buni”, în ciuda faptului că „facem bine”. Și uneori, în ciuda acestor lucruri, viața se termină pentru noi sau pentru cei dragi. Ce rămâne cu noi sau în urma noastră, însă, este ceea ce – cred eu – contează.
Ceea ce a rămas cu mine de fiecare dată atunci când am asistat la astfel de povești (care de obicei au fost împărtășite în scris) a fost sentimentul de datorie de a nu irosi ceea ce mi-a fost încredințat. Începând de la viață, continuând cu o curiozitate caracteristică perioadei de copilărie, culminând cu scrisul și cine știe ce voi mai descoperi despre mine, cu fiecare poveste cu care am intrat în contact am devenit mai conștientă de mesajul pe care simt să îl duc mai departe.
Putea fi un mesaj despre facultatea pe care am terminat-o – Dreptul, dar momentan nu este. Putea fi un mesaj despre ambiție – și poate este, dar într-un plan diferit de cel în care te-ai aștepta să fie. Putea fi un mesaj despre tot ceea ce mesajul nu a atins – dar asta îl face valoros în ceea ce atinge.
La vârsta de douăzeci și unu de ani, mi-am pus pentru prima dată întrebarea „Cum ar trebui să îmi trăiesc viața, astfel încât să nu am regrete la finalul ei?”. Am adresat-o cuiva alături de care am copilărit, care m-a inspirat și cu care am intrat în contact cu ocazia unei nunți. Această persoană trecuse printr-un proces asemănător celui mai sus descris, iar mama sa (pe care am privit-o toată copilăria drept un etalon de înțelepciune și seninătate) ne era alături în dialog. Nu-mi mai amintesc răspunsul (am observat că uneori întreb ceva cu atât de mare accent pe întrebare încât nu rețin răspunsul), dar îmi amintesc că vorbea despre a face acele lucruri ce simt că trebuie făcute, la timpul lor. Acele lucruri care izvorăsc din tine. Despre autenticitate și despre a nu te trăda pentru lucruri ce nu îți servesc. Poate că uneori punem întrebări pentru a auzi în noi ecoul răspunsului pe care îl primim.
De atunci, s-ar putea și nu s-ar putea considera că am urmat sfaturile primite. În funcție de persoanele pe care le întrebi, de măsura în care mă cunosc, te-ai putea aștepta ca persoanele apropiate să înțeleagă mai multe despre de ce fac ceea ce fac, dar mai ales ceea ce nu fac, iar persoanele nu așa apropiate să nu înțeleagă. Realitatea este că înțelegerea este mixtă și uneori nici eu nu înțeleg de ce fac ceea ce fac (dar mai ales ceea ce nu fac). Dar știu și simt că sunt mai aproape de mine decât eram în fiecare ieri, că aproape șase ani nu au trecut fără amprentă, că a fi este mai de preț decât a fi cineva, dar e puțin cam boem (și nesustenabil, și nerealist) să fii și atât, fără să și faci. Și dacă avem toată viața înainte să descoperim cine vrem să fim, hai să descoperim prin a face.
De aceea, acum fac – scriu. Pentru că este instrumentul care mi-a fost mereu extensie a personalității – care a picurat atunci când eu nu știam să mai curg și care a curs atunci când eu nu știam nici să mai picur. Și pentru că, în ciuda întrebării „Dar oare ce-o să creadă X?”, cred în puterea exemplului, pentru că am fost atinsă de ea, la rândul meu.
Ani la rândul am rămas îmbrobodită, la propriu, în haine și la figurat, în credințe, chiar și atunci când ele începuseră să nu mi se mai potrivească. Îmi erau mici, îmi era cald, eram prea încărcată cu ele, dar le purtam prin lume, incomod și nu știam că le pot da jos. Mă protejau, îmi creau un sentiment de cunoscut, de confort și de caldul la care cândva am tânjit. Nu mi-am dat seama că el fusese înlocuit de caldul de care aveam nevoie.
La o seară distanță de seara în care Aurora Boreală își făcea apariția pe cerul Craiovei, mergeam să vânăm fenomenul pe cerul lipsit de nori și de poluare luminoasă al periferiei. Nu am mai prins fenomenul, dar înainte de a ajunge pe câmpul deschis am aprins în mine gândul acestui text, oamenii care m-au inspirat să îl scriu, flacăra ideii că sunt unde trebuie să fiu și speranța că, dând mai departe toate acestea, cineva va simți că este acolo unde trebuie să fie, la rândul lui. Mi-am dat jos haina neagră a comparației și a așteptării și am îmbrăcat haina roșie a acceptării și a curiozității.
Ție îți e cald?
