Întrebare: Cum încep să vorbesc despre un film românesc dacă nu am studiat niciodată industria cinematografiei?
Răspuns: Așa cum stau de vorbă cu cineva drag, care nu mă judecă pentru că descopăr lumea și o dau mai departe.
Am fost la filmul românesc „Klaus & Barroso”, avându-i protagoniști pe Cosmin Nedelcu (Micutzu) și pe Adrian Nicolae. Invitația a venit pe neașteptate, în ultima jumătate de oră din programul de lucru la birou, filmul urmând să ruleze în aceeași seară, motiv pentru care nu am avut timp să aprofundez prea mult ceea ce urma să vizionez. Cert este că am fost invitată la o „comedie românească”, din care eu am înțeles „comedie romantică” și-am zis „De ce nu?” , bucurându-mă că e și românească după o căutare pe Google. Am ajuns la o comedie românească numai, dar lipsa romantismului pe care îl așteptam a fost suplinită de elementele de umor și uman.
M-am bucurat ca un copil să văd actorii în carne și oase odihnindu-și carnea și oasele deopotrivă pe canapeaua de la intrarea cinemaului. A fost o premieră să mă aflu la o premieră cinematografică și pot spune că e plăcut să ai cui să îi adresezi o întrebare despre film după terminarea sa, chiar dacă nu vrei să adresezi niciuna și doar te bucuri de schimbul de întrebări și răspunsuri ce se desfășoară lângă tine.
Despre regie, distribuție și alte asemenea vor vorbi cunoscătorii, eu încă sunt în faza de studiu al terminologiei, pentru a veni cu informație cât mai pe subiect atunci când intru într-unul. Altfel, nu aș face decât să preiau cu copy-reinterpret-paste informație care deja există pe Internet și, cu toate că vreau să vă informez cu privire la acest film, vreau mai mult să păstrez în scrierea mea sentimentul pe care l-am avut vizionându-l, să vă invit să îl vizionați, la rândul vostru și să vă ofer o perspectivă asupra lui.
Pe parcursul scrierii este posibil să fiu însoțită de gânduri precum „Ce contează părerea ta, dacă nu ești din domeniu și nu poți transpune informația în lumina în care arta cinematografică o cere?”. Ca replică, îmi vine în minte rugămintea lui Cosmin Nedelcu ca, dacă ne-a plăcut filmul, să îl recomandăm mai departe, și iată-mă făcând-o.
Filmul își propune să nu se folosească de înjurături ca mijloc artistic de exprimare, de generare a umorului și alte valențe pe care înjurătura le-ar mai putea căpăta într-o producție cinematografică, ceea ce îl face un film românesc „curat”. Curat că o să îmi invit bunica la film. O adevărată provocare pentru un film românesc, concluzie ce o trag după vizionarea filmului „Taximetriști”, care m-a cucerit în ciuda înjurăturilor cărora nu le găsesc întotdeauna rolul. Filmul „Klaus & Barroso” m-a cucerit și pentru că nu s-a folosit de ele, dar mai ales pentru că nu am simțit în niciun moment nevoia de a fi fost plasate – cu toate că producătorii (încă învăț termenii) probabil și-ar fi dorit-o. Îi felicit pentru alegere și pentru a se fi ținut de alegere, fiindcă limbajul licențios în exces poate atrage antipatie față de producția pe de-a-ntregul, chiar dacă poate nu ar trebui, dar nu ar trebui nici să îl introducem doar de dragul de a familiariza publicul cu o realitate care nu pentru toți este aceeași.
Producția ni-i aduce în față pe Klaus și pe Barroso, doi frați cu personalități diferite, primul fiind dispus să pună la bătaie, sub semnul vulnerabilității nu tocmai evidente, soarta familiei sale, al doilea, sub semnul vulnerabilității aparente, nefiind dispus la compromisuri când vine vorba de familia sa. Primul trebuie să achite o datorie, al doilea trebuie să își facă datoria. Nevoiți, fiecare din rațiuni diferite, să organizeze o petrecere a burlacilor cu ușile închise publicului larg, într-o seară de luni, protagoniștii atrag în jurul lor tot felul de întâmplări inspirate din viața reală. Întâmplările ne vorbesc despre relația dintre frați, despre familie și încredere. Despre zdruncinarea încrederii și despre lupta cu sine. Despre clișeele ce se regurgitează cu privire la cinematografia românească, despre instituția căsătoriei și despre poziția femeii care își afirmă puterea într-o lume a bărbaților. Despre aparențe și jocurile în care intrăm, convinși fiind că acestea reprezintă realitatea. Evident, toate acestea suportă adăugiri, modificări, reevaluări și reinterpretări. Motiv pentru care vă recomand să vizionați acest film – pentru bucuria descoperirii propriei interpretări și pentru discuțiile ce se nasc pornind de la ea, atât cu ceilalți, cât și în voi înșivă.
Filmul este marcat de momente din registre precum emotivitatea, furia, agonia, exaltarea, îndrăgostirea, trădarea sau dezamăgirea, exagerări ale unor trăsături de caracter ce ne însoțesc sau ne pot însoți pe parcursul vieții și în viața de zi cu zi. Perspectiva din care eu am privit aceste scene este aceea de a-mi da voie să rezonez cu fiecare personaj, fiindcă – știm sau nu – fiecare dintre noi se oglindește în fiecare dintre ei. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Perspectivă pe care vă invit să o exersați cu ocazia vizionării, ca exercițiu de autocunoaștere.
Scena care s-a pliat cel mai mult pe sufletul meu a fost momentul final, moment atât de așteptat de burlacul pentru care petrecerea burlacilor s-a ținut în primă instanță și, inițial, atât de hulit de invitații săi. Pentru că a născut în mine un sentiment de apartenență pe care l-am trăit și vizionând „Taximetriști”, de data aceasta izvorât nu din nostalgia și din dezamăgirea care ne leagă ca un fir roșu al poveștii, ci din pura oglindire a noastră în ceilalți, a celorlalți în noi.
Am râs și am plâns alături de personaje și mi-a plăcut.
2 răspunsuri
SUPERB !
Foarte frumos!