Am să dau. Am să dau dinăuntru în afară, dar nu cum o făceam până acum. Am să dau responsabil, am să dau onorând părți din mine. Am să dau pentru că mi-a fost lăsat. Am să dau din convingere, nu din îndoială. Am să dau din frumos, după ce mult timp am dat din urât. Am să dau pentru că mi s-a oferit fără să mi se ceară înapoi.
A fost o vreme când Răul aproape biruia în mine. Cu licăriri de Bine, în întunericul Necunoscutului, Nemaiîntâlnitului, Incertului și Temătorului, bâjbâiam un sens în tot ceea ce trăiam. Cu cât mă îndepărtam mai mult de esența mea, cu atât îmi era mai greu să disting Binele de Rău, Adevărul de Minciună.
A fost o altă vreme când eram copil. Când nu începusem să îmi pun întrebări, o vreme când vremea se simțea mai bine. Când Curiozitatea îmi era cel mai bun prieten și, pe seama ei, primeam răspunsurile la întrebări care nu apucau să se formuleze. Când Joaca era ocheanul prin care priveam lumea și râdeam, iar lumea mă privea și îmi zâmbea. Când un bătrân simpatic din piață îmi spunea, glumeț, că mi-am uitat năsucul acasă și mă temeam, pe bună dreptate, că va rămâne acolo și după ce eu voi pleca. Că-mi vor crește palme mari ca ale lui tati, păr lung ca al lui mami, dar nasul va rămâne al unui copil de șase ani și un vis neformulat încă. Când peste tot unde mergeam, mergeam agățată de fusta mamei. Când, de-un întâi martie agățat de fusta mamei, am scăpat pe jos mărțișorul-floare destinat bucătăresei de la grădiniță, tanti Doinița, și, din spatele fustei, i-am înmânat doar ambalajul de plastic. Sunt convinsă că i-a plăcut mai mult decât dacă mărțișorul nu rămânea în urmă. Pentru că era o vreme când gestul conta mai mult decât aparențele – Copilăria.
M-am gândit mult timp, dacă ar fi să scriu o carte, cui i-aș dedica-o. Numele cui ar fi pus la înaintare pe prima pagină. Era o vreme când aș fi scris numele celui mai bun prieten de la vremea aceea, pentru că a fost ancora mea în momentele de pierdere. Apoi a venit o vreme în care aș fi pus acolo numele unor străini care mi-au fost mai eroi decât mi-au fost membrii familiei. Pentru ca, mai recent, să vină o vreme în care și-au făcut loc, pe rând, bunicul, tatăl, mama, cele două bunici. Și, probabil, când va veni vremea să scriu toate acestea într-o carte, o voi începe așa cum am început viața, cu toți cei ce mă însoțeau la începuturi, dar cu recunoștința ce le-o port în prezent.
Toate acestea nu ar fi existat, însă, dacă însăși copilăria nu ar fi existat. Motiv pentru care, cu acest prilej de însemnări virtuale, dedic scrisul meu copilăriei, cu toți cei ce mi-au fost și pe care i-am descoperit, pe parcurs, a-mi fi.
Consider că nu este nimic mai de preț decât întâiul dar pe care îl primim atunci când venim pe lume – copilăria. Toată viața de după copilărie am avut o grămadă de încercări de a reveni nu-știam-unde și la nu-știam-ce. Proiectam aceste idealuri în „Sine” – mă căutam pe mine, până când unul dintre eroi mi-a spus că sunt chiar aici, punând mâna pe mâna mea, pentru a-mi cuceri si câmpul vizual odată cu cel auditiv. La acea vreme, credeam că învățasem lecția asta, că trecusem prin multe, măcar cât să știu că sunt în corpul meu și să nu fug după iluzii. Dar iluzia s-a spulberat abia când auditivul a fost dublat de vizual și am conștientizat că într-adevăr eram acolo, deci unde fugeam să mă caut? De ce-mi eram atât de nefamiliară, de ce mă căutam în exterior? Mi-era greu să accept că sunt într-adevăr Aici și Acum și că fuga nu își are rostul. Mi-era greu să mă iau așa cum eram: lipsită de hobby-uri, atașată de tot ce-mi era exterior, cu frici și fără prea multe perspective optimiste. „Tema pentru acasă” a constat în a căuta răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?” și mi-a venit greu să nu mă identific cu cine eram în raport cu ceilalți, în raport cu locul de muncă, în raport cu comportamentul meu, cu calități și cu defecte, cu abilități și cu stângăcii. Fiindcă acestea erau condițiile întrebării. Părea că niciun răspuns nu ar satisface exigențele nici nu știu cui, căci nu cred că era cineva pe lume să înțeleagă întrebarea sau să ofere un răspuns satisfăcător, nemincinos, cuprinzător și adevărat, toate în același timp.
Și-am pornit în căutarea a cine sunt eu, de data asta având ipoteza că nu sunt chiar așa departe de mine precum credeam.
Astăzi am încetat să mă mai întreb. Ca o albinuță, din floare-n floare, am cules polen-răspuns pentru fagurii-întrebări. De unde-am luat polenul, mă întrebați?
– Din mine, a răspuns copilăria.
