Faci – mai gândește-te;
Fii – nu fi;
Taci – de ce?;
Fii vulnerabil – fii puternic!;
Te străduiești – poți mai mult!;
Îți acorzi timp – până când?;
Te descoperi – cât?;
Îți dai voie să nu știi – să nu o arăți;
Fii trist – fii fericit!;
Te retragi – ai investit prea mult!;
…
În urmă cu trei luni, îmi luam angajamentul de a scrie. Primul articol urcat pe blog a fost un cadou pe care l-am făcut copilăriei, pentru că, la vremea aceea, la fel ca acum, consideram că în copilărie găsim toate răspunsurile la întrebările pe care ni le adresăm, adulți fiind.
Am fost întrebată, de către foarte-apropiații mei, de ce a trecut atâta timp de când nu am mai scris. De ce îmi doream atât de mult să pornesc un blog, dacă am ajuns să îl las în plan secund. Am răspuns că nu am simțit să fac asta. Și că sunt bine cu asta.
Multă vreme, am considerat că îmi ratez viața, netrăind ceea ce „trebuia” să trăiesc, la timpul la care „trebuia”. Nu știam că, trăind ceea ce consideram că nu trebuie să trăiesc, trăiam oricum și, așadar, ar fi fost bine să accept realitatea pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce îmi doream să fie.
Articolul de astăzi este despre a fi bine cu locul în care ești, în ciuda a ceea ce se consideră, presupune, vorbește, proiectează, reiterează că ar trebui să fii. Articolul acesta este pentru voi, cititorii, dar, cu siguranță, articolul acesta este pentru mine, acum. Și mai mult, este pentru mine, în trecutul în care aveam o atât de mare nevoie de cuvintele ce vin din învățăturile acumulate până azi, încăt am pornit un blog pentru a-mi scrie, mie din trecut, mie din viitor și tuturor „mii”-le din noi, în toate formele pe care un cuvânt atât de puternic și totodată mărunt, precum „eu”, le poate lua.
Pentru a vă familiariza mai mult cu ceea ce blogul de față are să vă ofere, am să vă împărtășesc faptul că multe dintre lucrurile pe care am să le povestesc vor fi povestite în lumina unor experiențe trecute, deci emoții trecute, pe seama cărora am învățat, dedus, înțeles (așa cum am putut) niște învățăminte. Și că, în ciuda calmității emoțiilor ce mă încearcă povestind, la momentul întâmplării unor evenimente din trecut lucrurile s-au simțit foarte intens, iar sentimentele au rămas, poate, mult timp alături de mine. Pentru că nu dispuneam de resursele necesare pentru a le imagina drept emoții ce ne vizitează și ne părăsesc, fie ele plăcute sau neplăcute. În momentul de față știu că emoțiile sunt vizitatori, asta neînsemnând că uneori nu mă las copleșită de ele, ci că am mai multe resurse decât în trecut pentru a mă aduce într-o zonă de echilibru.
„Când o să fiu mare” este despre a îți permite să folosești această sintagmă, în ciuda faptului, sau cu atât mai mult pentru că faci, ești, taci, ești vulnerabil, te străduiești, îți acorzi timp, te descoperi, îți dai voie să nu știi, ești trist sau te retragi. Și enumerația poate continua cu tot ce consideri că este inadecvat să simți, dar atât de necesar să o faci.
