Scriu despre ele pentru că le-am tot avut, în ultima vreme. Este un concept ce nu mi-e străin ca sentiment, dar mi-e tot mai ușor de recunoscut când mă întâlnesc cu el. Într-o întâlnire recentă, a căpătat și nume: „cioburi de oglindă”. De atunci, m-am tot gândit la întâlnirile pe care le avem unii cu alții, în care atât de frumos ne reflectăm în celălalt. Putem intui, din interacțiunile noastre, unde am fost cândva întregi și unde acum suntem colțuroși, unde cândva am fost ciobiți și unde acum suntem șlefuiți. Spațiul unde nu mai e loc de judecată, ci doar de înțelegere. Spațiul din care știm, pentru că am trecut prin, că vulnerabilitatea celuilalt este umană, iar asta face propria vulnerabilitate umană. Și mai este spațiul din care știm, pentru că lucrurile au trecut prin noi, că puterea celuilalt este dumnezeiască, iar asta face propria putere dumnezeiască.
Sunt momente neplanificate, care se desfășoară cu un firesc ce pare că a fost menit să fie. Ca să aline, ca să repare. Sunt momente de oglindire, în care timid îți întorci privirea, fiindcă ți-e teamă de mai mult. Ca să te-ntoarcă, ca să te-ntrebe.
Apar, uneori, când ieși din zona de confort, pentru a-ți aminti că în afara ei poate fi un loc sigur.
Dar și când rămâi în zona de confort, pentru a-ți aminti că toți păstrăm un loc al nostru, de neclintit, o enclavă a tuturor credințelor care ne consolează și erodează deopotrivă, dar pentru că toți suportăm consecințele acelorași legi, consolarea e mai dulce, iar erodarea – mai ușoară.
…
Mi-a fost dat, în perioada recentă, să am câteva astfel de întâlniri din care am aflat lucruri pe care vreau să le împărtășesc cu orice om mare care a fost cândva mic, precum și cu orice om mic ce se visează mare – în mine sunt amândoi.
Lucruri pe care le poți afla când te oglindești: că suntem cu toții la fel, chiar dacă atât de diferiți; că nu e nevoie să știi totul pentru a începe ceva; că a oferi feedback te încarcă și pe tine, și pe celălalt – (citez, „Dacă nu le rosteam, toate aceste lucruri rămâneau nespuse, în mine.”); că, uneori, proiectele încep mai degrabă pipăind prin întuneric, decât mergând prin lumină; că fiecare om știe ceva ce tu nu știi, și viceversa; că poți oferi cuiva o perspectivă nouă asupra unei situații vechi, dacă îl asculți pe celălalt, și nu doar îl auzi, dacă te folosești de sensul cuvintelor pentru a atinge nuanțe, și nu doar bifezi răspunsuri standard; că golurile sunt prețioase daruri de creștere; că vulnerabilitatea împărtășită într-un cadru sigur este vindecare; că nu suntem singuri(i).
Suntem cioburi de oglindă unii pentru alții – și, din când în când, ne mai ridicăm reciproc de pe pământ.
